Un entuziast gourmet şi critic de vin din Bucureşti, sunt îndrăgostit de “plăcerile tihnite”. Doresc să orientez şi să mă orientez, alături de cei care mă urmăresc, prin oferta de vinuri bune şi foarte bune a magazinelor specializate (şi nu numai!) de la noi.
Critic de vin internaţional, jurnalist de vin si oenolog pasionat, am o experienţă de peste 20 ani în comunicarea vinurilor de calitate peste medie, dobândită în străinătate, unde am lucrat în diverse crame şi podgorii din Italia, Franţa şi Anglia şi unde mi-am perfecţionat competențele de degustător.
Daca esti aici, stim deja ca iti plac vinurile bune.
Vrei sa povestesti pe site despre pasiunea ta?
In acest sfarsit de saptamana ne-am boierit la garaj cu baietii, savurand Cuvee Petit si ascultand Pastravul lui Schubert. O asociere de care cu totii am fost multumiti, pana cand s-a haladit un vecin si a pus Salam. Ce voiam sa impartasesc aici, cu dumneavoastra, este, profitand de ocazie, o fila mai putin cunoscuta din istoria acestui soi: originar din Franta, Sauvignon-ul Blanc a facut initial unul dintre vinurile favorite ale oamenilor simpli, carciumarii din epoca servindu-l cu predilectie in zilele calde, de vara. Vinul, cu arhitectura sa aromatic distincta, in care recunoastem pe de rost ardeiul gras, socul citricele si, cateodata, acel definitoriu pipi de chat, i-a sedus si pe nobili care trimiteau servitorii sa cumpere cu ulcica, sa fie baut, pe ascuns, acasa. Vedeti dumneavoastra, SB-ul era atunci cam cum fac astazi multi oameni cu staif, cand vine vorba de manele. Pe cale de consecinta, n-a trecut mult si soiul a fost plantat si la noi, insa a fost savurat pe fata de boierii nostri, mai ales datorita faptului ca lupta bine la arsita si servirea i s-a desavarsit apoi prin obiceiul austro-ungar, repede adoptat si el, de a amesteca vinul cu apa minerala, denumita pe atunci borviz. Am pomenit toate cele de mai sus fiindca astazi ni se ofera perspectiva unui Sauvignon Blanc de exceptie, excelent echilibrat si destul de expresiv incat sa ne aduca aminte de Lumea Veche din care s-a nascut. Asa ca, daca nu va lipseste decat foarte putin sa va simtiti intr-una din zilele care vin fix ca boierii d’antan, acesta e vinul!
Se spune ca un pacat marturisit este pe jumatate iertat. Una dintre prejudecatile de care ma simt inca vinovat este aceea ca desconsider din capul locului vinurile bio. Am, asa, parerea preconceputa ca ele sunt inferioare vinurilor care se bucura de tot dichisul tratamentelor moderne, incepand din vie si pana la crama. Nu ca nu m-as fi intalnit cu exceptii, dar chiar si asa... Asadar, ca sa fiu sigur ca vinul de azi nu va descris sub imperiul vechiului narav, m-am hotarat sa-l degust cu baietii mei din cartier, a caror minte nu e (inca) pervertita de pareri pseudosavante despre ce li se serveste in pahar. Ei stiu una si buna, dupa cei mai bine de 10 ani in care suntem convivi: sa recunoasca fara gres un vin bun de unul cu hibe si, in cazul vinurilor exceptionale, pe care le identifica imediat, ofera argumente intr-un argou pe care l-ar Invidia orice specialist. Cu Le Anfore, treaba a stat fix asa: am deschis sticla, am aerat 20 de minute continutul, am turnat apoi, sub severa supraveghere a invitatilor cantitati egale in pahare corecte si dupa aia am tacut malc, fara sa risc sa influentez pe nimeni, ascultand verdictul. Baietii (carora, spre cinstea lor, trebuie sa le recunosc meritul de a nu fi fugit dupa fentele de marketing – adica sticla cu prezentare frumoasa si cele 98 de puncte amplasate cochet la reverul etichetei) s-au aratat incantati de fructozitatea si parcursul frumos al vinului, insistand pe lungimea finalului si pe aromele curate eliberate din pahar. Din perspectiva critica, au pus la zid taninurile, care-s ‘cam prea verzi, bre, pentru cat de belea ar curge vinul fara ele’ si nota amaruie de pe final, care tot lor (taninurilor) i se datoreaza. Una peste alta, sunt de acord cu judecata lor, o sustin si o semnez, impreuna cu concluzia pe care m-au insarcinat sa o trimit mai departe: ‘bai, e OK vinul, daca il baga sub suta, zi-le sa-l ia.’
Se spune ca un pacat marturisit este pe jumatate iertat. Una dintre prejudecatile de care ma simt inca vinovat este aceea ca desconsider din capul locului vinurile bio. Am, asa, parerea preconceputa ca ele sunt inferioare vinurilor care se bucura de tot dichisul tratamentelor moderne, incepand din vie si pana la crama. Nu ca nu m-as fi intalnit cu exceptii, dar chiar si asa... Asadar, ca sa fiu sigur ca vinul de azi nu va descris sub imperiul vechiului narav, m-am hotarat sa-l degust cu baietii mei din cartier, a caror minte nu e (inca) pervertita de pareri pseudosavante despre ce li se serveste in pahar. Ei stiu una si buna, dupa cei mai bine de 10 ani in care suntem convivi: sa recunoasca fara gres un vin bun de unul cu hibe si, in cazul vinurilor exceptionale, pe care le identifica imediat, ofera argumente intr-un argou pe care l-ar Invidia orice specialist. Cu Le Anfore, treaba a stat fix asa: am deschis sticla, am aerat 20 de minute continutul, am turnat apoi, sub severa supraveghere a invitatilor cantitati egale in pahare corecte si dupa aia am tacut malc, fara sa risc sa influentez pe nimeni, ascultand verdictul. Baietii (carora, spre cinstea lor, trebuie sa le recunosc meritul de a nu fi fugit dupa fentele de marketing – adica sticla cu prezentare frumoasa si cele 98 de puncte amplasate cochet la reverul etichetei) s-au aratat incantati de fructozitatea si parcursul frumos al vinului, insistand pe lungimea finalului si pe aromele curate eliberate din pahar. Din perspectiva critica, au pus la zid taninurile, care-s ‘cam prea verzi, bre, pentru cat de belea ar curge vinul fara ele’ si nota amaruie de pe final, care tot lor (taninurilor) i se datoreaza. Una peste alta, sunt de acord cu judecata lor, o sustin si o semnez, impreuna cu concluzia pe care m-au insarcinat sa o trimit mai departe: ‘bai, e OK vinul, daca il baga sub suta, zi-le sa-l ia.’
Se spune ca un pacat marturisit este pe jumatate iertat. Una dintre prejudecatile de care ma simt inca vinovat este aceea ca desconsider din capul locului vinurile bio. Am, asa, parerea preconceputa ca ele sunt inferioare vinurilor care se bucura de tot dichisul tratamentelor moderne, incepand din vie si pana la crama. Nu ca nu m-as fi intalnit cu exceptii, dar chiar si asa... Asadar, ca sa fiu sigur ca vinul de azi nu va descris sub imperiul vechiului narav, m-am hotarat sa-l degust cu baietii mei din cartier, a caror minte nu e (inca) pervertita de pareri pseudosavante despre ce li se serveste in pahar. Ei stiu una si buna, dupa cei mai bine de 10 ani in care suntem convivi: sa recunoasca fara gres un vin bun de unul cu hibe si, in cazul vinurilor exceptionale, pe care le identifica imediat, ofera argumente intr-un argou pe care l-ar Invidia orice specialist. Cu Le Anfore, treaba a stat fix asa: am deschis sticla, am aerat 20 de minute continutul, am turnat apoi, sub severa supraveghere a invitatilor cantitati egale in pahare corecte si dupa aia am tacut malc, fara sa risc sa influentez pe nimeni, ascultand verdictul. Baietii (carora, spre cinstea lor, trebuie sa le recunosc meritul de a nu fi fugit dupa fentele de marketing – adica sticla cu prezentare frumoasa si cele 98 de puncte amplasate cochet la reverul etichetei) s-au aratat incantati de fructozitatea si parcursul frumos al vinului, insistand pe lungimea finalului si pe aromele curate eliberate din pahar. Din perspectiva critica, au pus la zid taninurile, care-s ‘cam prea verzi, bre, pentru cat de belea ar curge vinul fara ele’ si nota amaruie de pe final, care tot lor (taninurilor) i se datoreaza. Una peste alta, sunt de acord cu judecata lor, o sustin si o semnez, impreuna cu concluzia pe care m-au insarcinat sa o trimit mai departe: ‘bai, e OK vinul, daca il baga sub suta, zi-le sa-l ia.’
Dintre cramele relativ noi care au aparut in peisajul oenologiei de la noi, mie mi-a sarit in atentie Pandora, localizata in sudul Moldovei, regiunea Vrancea, zona Cotesti. Am remarcat-o cu placere in urma cu vreo 5 ani de zile, gustand vinurile lor (care m-au impresionat foarte placut) si afland ca vioara intai a vinificatorilor de acolo este tanarul Florin Manoliu, cel care imi castigase deja respectul pentru vinurile tare bune pe care le-a mestesugit la Murfatlar – Crama Atelier si apoi la Alira inainte sa se stabileasca la Pandora. Cuvee Rosu, din gama Secrets, vinificat in 2018, se prezinta acum ca un vin de liga mare. Cupaj de Feteasca Neagra cu Cabernet Sauvignon din struguri culesi din vie ajunsa deja la maturitate fenolica (varsta medie: 12 ani), vinul ofera o paleta foarte agreabila de consum, incepand de la aromele frumos definite de visine si fructe de padure rosii si negre, urmata de un gust amplu, bogat si vibrant, cu impresii fructate curate si note sobre de condiment dulce, pe un parcurs volubil si captivant incununat de un finish lung si catifelat. Aveti asadar astazi ocazia sa va adjudecati un vin romanesc extrem de reusit, la un pret mai mult decat prietenos pentru calitatea sa deosebita.
Inca de cand eram mic nu mi-a placut deloc conopida. Imi aduc aminte si acum, cu oroare, cand venea sezonul, maica-mea gatea din cand in cand conopida, fiindca tata era innebunit dupa ea. Sufleuri, pane, cu branza de oaie, cu marar sau usturoi, nimic nu ma imbia la leguma asta, indiferent cum era coafata in farfurie. De aici si chinul mesei de fiecare data cand mi se punea in fata. Asta pana intr-o zi, cand, student fiind, un oltean, coleg de palier, a primit de acasa muraturi asortate din care toti care am impartit borcanul pantecos se bateau pe... conopida. Cert este ca la insistentele colegului, de nevoie, am gustat si eu. Si asa am devenit fan. Asa si cu Primitivo – e un soi de vin care pur si simplu nu-mi placea, pana astazi, adunand toti producatorii pe care i-am gustat. Cignomoro insa, a scos vinul care pentru mine a facut declicul pentru Primitivo, fiindca nu seamana cu nimic din toate celelalte pe care le-am incercat. Vinul asta seamana, daca vreti, cu o Feteasca Neagra buna – frumos extractiv, cu note sobre de fruct uscat combinate cu o paleta vivace din registrul visinelor din visinata si al prunelor afumate, dand un gust amplu si tandru, cu o seducatoare iluzie de dulce si un finish lung si cald, care cere un pahar in plus si inca unul.
Inca de cand eram mic nu mi-a placut deloc conopida. Imi aduc aminte si acum, cu oroare, cand venea sezonul, maica-mea gatea din cand in cand conopida, fiindca tata era innebunit dupa ea. Sufleuri, pane, cu branza de oaie, cu marar sau usturoi, nimic nu ma imbia la leguma asta, indiferent cum era coafata in farfurie. De aici si chinul mesei de fiecare data cand mi se punea in fata. Asta pana intr-o zi, cand, student fiind, un oltean, coleg de palier, a primit de acasa muraturi asortate din care toti care am impartit borcanul pantecos se bateau pe... conopida. Cert este ca la insistentele colegului, de nevoie, am gustat si eu. Si asa am devenit fan. Asa si cu Primitivo – e un soi de vin care pur si simplu nu-mi placea, pana astazi, adunand toti producatorii pe care i-am gustat. Cignomoro insa, a scos vinul care pentru mine a facut declicul pentru Primitivo, fiindca nu seamana cu nimic din toate celelalte pe care le-am incercat. Vinul asta seamana, daca vreti, cu o Feteasca Neagra buna – frumos extractiv, cu note sobre de fruct uscat combinate cu o paleta vivace din registrul visinelor din visinata si al prunelor afumate, dand un gust amplu si tandru, cu o seducatoare iluzie de dulce si un finish lung si cald, care cere un pahar in plus si inca unul.
Sunt rare ocaziile cand te intalnesti cu un vin care sa te satisfaca atat de plenar, de la eticheta si pana la continut, ca Sideral. Vinul provine dintr-una dintre cele mai importante vinarii din Chile (San Pedro), regiunea Central Valley, aflata in apropierea orasului Santiago, si e cunoscuta mai ales pentru exporturile sale de calitate (mai mult ca sigur ca ati incercat la un moment dat un vin de la San Pedro, chiar daca nu va aduceti aminte). Pe Sideral 2020 nu o sa-l uitati cu usurinta, fiindca ofera un vin complex, elegant si bine temperat din toate punctele de vedere: culoarea e incantatoare, gustul sec are iluzie de dulce, aromele abunda in fructe de padure, vanilie, tabac, ciocolata neagra si condimente de patiserie, taninurile sunt coapte si bine slefuite, iar structura vinului (cupaj complex, de 5 soiuri dintre cele mai ofertante din registrul rosu cu maturare generoasa la lemn) este catifelata, pe un corp mai degraba mediu, dar excelent proportionat. Finish-ul vinului este bogat, cald si vibrant, iar pretul la acest nivel de detaliu in vinificatie este mai mult decat atractiv. Una peste alta, vinul de azi e ca femeia ideala pentru un barbat pretentios (daca acceptam ca, totusi, exista specia aceasta): are varsta optima la care poate sa-si puna fara rezerve in valoare pedigree-ul si inteligenta, arata bine de tot, e inzestrata cu un caracter empatic, amuzant si docil, stie sa te ia exact asa cum esti si, in plus, e intotdeauna atenta cu tine fara sa faca prea mult caz de asta.
Ca la mai toate lucrurile care imi plac foarte mult, o sa incep review-ul de astazi cu concluzia: Navicellela este, dupa gustul meu, unul dintre cele mai reusite vinuri romanesti in registrul alb. Cu anul de recolta 2020, Navicella alb, creatia de top a oenologului Darius Pripon de la Jelna, "recidiveaza" dupa anul anterior al lansarii acestui sortiment cu un asamblaj echilibrat si elegant de Feteasca Alba, Sauvignon Blanc si Riesling de Rin desavarsit sub semnul echilibrului si al rarei elegante. Vinul are un portret si o structura superbe, un caracter tonic si savuros si un finish de liga mare. Toate aceste atuuri, completate de un gust plin si bogat, califica vinul pentru masa noastra de Craciun care anul acesta va evoca rafinata gastronomie a vechiului Imperiu, asa cum, traditional, se pregateste ea in Ardeal. Asadar, la sfarsitul unui an complicat si ciudat, sunt fericit ca am gasit din nou resursele sa pot sarbatori cum se cuvine ceea ce e de sarbatorit si sa va urez tuturor Craciun fericit si, daca nu ne intalnim aici pana de Revelion, un an mai bun!
Recent, in Ardeal, a fost Luminatia. Ziua tuturor sfintilor, pe rit Catolic, e recunoscuta mai simplu de toata lumea de prin partile noastre ca Ziua mortilor si are ca particularitate un obicei tare frumos: in seara de 1 noiembrie, toata suflarea merge cu flori la cimitir sa aprinda o lumanare pentru cei care nu mai sunt. Si, prin lumina ei, genial descrisa de poetul Ion Muresan ca o lentila prin care disparutii pot vedea ce s-a mai intamplat cu cei dragi pe care i-au lasat in urma, intreaga comunitate, de dincolo si dincoace de marele hotar, sarbatoreste. Ei bine, in fiecare an, de Luminatie, ii convoc pe ai mei, cei dusi, la vorbitor (si asta-i tot vorba poetului...) sa le spun cum mai sunt si ce-am mai facut si sa le arat pe ai mei, cei noi. Anul acesta, in afara de lumanare si recunostinta, le-am inchinat un vin viu, cu gust ce aminteste de toamna si de fructele aproape de pamant si care inalta sufletul ca tamaia aprinsa in biserici. Vinul de azi. Ca sa se bucure si ei odata cu mine ca, intre timp, s-au petrecut si lucruri frumoase in lumea asta din care au plecat.
Recent, in Ardeal, a fost Luminatia. Ziua tuturor sfintilor, pe rit Catolic, e recunoscuta mai simplu de toata lumea de prin partile noastre ca Ziua mortilor si are ca particularitate un obicei tare frumos: in seara de 1 noiembrie, toata suflarea merge cu flori la cimitir sa aprinda o lumanare pentru cei care nu mai sunt. Si, prin lumina ei, genial descrisa de poetul Ion Muresan ca o lentila prin care disparutii pot vedea ce s-a mai intamplat cu cei dragi pe care i-au lasat in urma, intreaga comunitate, de dincolo si dincoace de marele hotar, sarbatoreste. Ei bine, in fiecare an, de Luminatie, ii convoc pe ai mei, cei dusi, la vorbitor (si asta-i tot vorba poetului...) sa le spun cum mai sunt si ce-am mai facut si sa le arat pe ai mei, cei noi. Anul acesta, in afara de lumanare si recunostinta, le-am inchinat un vin viu, cu gust ce aminteste de toamna si de fructele aproape de pamant si care inalta sufletul ca tamaia aprinsa in biserici. Vinul de azi. Ca sa se bucure si ei odata cu mine ca, intre timp, s-au petrecut si lucruri frumoase in lumea asta din care au plecat.
Pun pariu ca iubitorii de Carmenere, soiul fanion al republicii Chile nu au stiut pana azi ca vinurile spectaculoase pe care le ofera acest strugure se datoreaza, in principal, unui mare noroc istoric si unei simpatice confuzii ampelografice. Adica, Carmenere a fost exportat masiv din Franta pe noile continente, printre care si America de Sud, odata cu izbucnirea epidemiei de filoxera care a decimat in secolele XIX si XX viile europene. Scopul strategic al francezilor a fost atunci cel de a-si salva de la disparitie odrasla, care s-a numarat odata printre primele 6 cele mai plantate varietati rosii din Bordeaux. Plantatiile prefiloxerice de Carmenere din Lumea Noua s-au datorat insa si faptului ca multi viticultori din tarile adoptive care l-au comandat au confundat soiul Carmenere cu strugurele de vin pe care il preferau de fapt: Merlot. Ce veti descoperi insa cu siguranta, cumparand vinul de astazi (care, tot asa, pariez ca se va inscrie printre favoritele dumneavoastra), este ca Gran Reserva de Carmenere de la Bisquertt este, in raport calitate-pret, una dintre cele mai frumoase expresii de vinificatie ale acestui soi binecuvantat. De la culoarea splendida si aromele intense de fructe negre de padure, condiment si muscata salbatica, perfect ingemanate cu note rare de ceai negru si pana la gustul amplu si seducator amintind de tarta cu visine combinata cu prune sau smochine afumate si, peste toate acestea, remanenta sa de poveste plus potentialul generos de invechire fac din vinul asta o pasare rara, pe care nu v-as recomanda in niciun chip s-o scapati din mana. Acuma stiti.
Ne dorim ca experienta ta alaturi de noi sa fie una lipsita de dificultati. Daca insa ceva nu functioneaza sau ai vreo recomandare pentru noi, iti stam la dispozitie.
P.S.: 🍷 Don`t drink and type...