Nu mai ştiu exact cum m-am îndrăgostit de vin. Probabil că s-a întâmplat pe o terasă deasupra unui bulevard, observând uimit cum se oglindesc energia şi tumultul oamenilor de dedesubt într-un simplu pahar de Riesling. Mă gândesc deci că a bea un pahar de vin nu e doar o plăcere, ci şi un mijloc de a cunoaşte lumea. Şi nu unul pentru cei leneşi, pentru că vinul bun trezeşte curiozitatea, te face să iubeşti diversitatea, te îndeamnă să călătoreşti. Nu sunt un critic de vin, ci un iubitor al lui - am încercat multe vinuri, le-am privit cu atenţie şi curiozitate şi m-am simţit uneori suficient de curajos încât să scriu despre ele. Mi se pare că cel mai bun lucru pe care-l poţi face când scrii despre vinuri este să le recomanzi pe acelea care te-au transportat, într-un fel sau altul, din locul în care te aflai. Da, cred că mi-am amintit cum am devenit pasionat de vin: am citit undeva o recomandare inspirată.
Daca esti aici, stim deja ca iti plac vinurile bune.
Vrei sa povestesti pe site despre pasiunea ta?
Recompensat cu argint la Mundus VIni, acesta e un Sauvignon Blanc super-simpatic, interesant, și care dovedește că nu doar Riesling-ul sau Chenin-ul pot fi baute cu plăcere într-o varianta demiseacă. Mai ales mi se pare că își arată foarte frumos originea - lucru greu cuantificabil, fiindcă vorbim și de cramă și oameni, nu doar de zonă. Dar mi-au plăcut foarte mult aerul serios și totuși jucăuș, aromele care combină lucruri taioase, vegetal-minerale sau citrice, cu note mai solare de piersici și caise confiate - totul menținut într-un ansamblu unitar, mai degrabă discret, dar complex, fără exagerările climatelor mai calde (sau ale lumii noi). Iar gustativ e exact la fel: zahărul dă o nota jucăușă, dar aciditatea și notele minerale (ori citrice) nu-l lasă să-și facă de cap, mijlocul e frumos conturat iar finalul e de Sauvignon Blanc rasat, insă cu un pic de... zahăr. Dacă ceva poate fi delicios fără să sară în ochi, acesta e acel lucru.
După un pic de aer, acest cupaj moldovenesc s-a deschis cu arome fructate intense, amintind de coacaze, cireșe și prune, în diverse stări de "agregare", de la proaspete la gemuri. Nu lipsesc și niște nuanțe afumate, probabil date de baric. Gustativ e bine echilibrat intre dulceața fructului și aciditate, cu taninuri catifelate, bine coapte, care subliniază finalul.
S-ar putea să vă ia amețeala imediat ce vă uitați la contraeticheta: acesta e un vin alb cu 14,9% alcool (declarat!). Însă, odată turnat în pahar, lucrurile încep să nu mai sune atât de rău: mirosul e proaspăt și complex, cu multe mere verzi, flori de câmp, ierburi aromatice, migdale, plus un substrat dulceag care amintește de piersici, în timp ce gustul e echilibrat, cu textură și aciditate serioase, și un final unde alcoolul și dulceața fructului se îmbină cu aciditatea pentru un rezultat "lip-smacking". E adevărat că nivelul ridicat de alcool își face simțită prezența în destule momente, dar pe de altă parte nu cred c-am mai băut ceva atât de lin curgător cu asemenea procentaje
Un roze din AOP-ul Coteaux d'Aix-en-Provence, bazat pe Grenache, Cinsault si Syrah, oferind delicatețea elegantă tipică locului. Chiar dacă fructul e mai puțin definit decât mă așteptam, are un final destul de lung, sec, un pic salin, și arome floral-autumnale interesante.
Un cupaj moldovenesc interesant, din Sauvignon Blanc, Fetească Albă și - scuzați imprecizia - un soi aromatic, cam cum se face și pe la noi. În orice caz, un vin robust, cu arome care mai conțin și ceva adieri rustice, dar și un amestec interesant al caracteristicilor principale ale fiecarui soi, în doze care nu transformă vinul într-o caricatură. Deci ceva ardei gras, măr verde, trandafiri... ermm... discreți - în fine, as zice că per ansamblu le-a ieșit chiar drăguț. Gustativ are prezență de la un capăt la altul, cu un mijloc bine conturat și un final lung, gradual și un pic cameleonic. Există ușoare note rustice și aici, dar nimic de speriat. În concluzie, un vin foarte solid, care se apropie nesperat de mult de ideea de "delicios", rămânând bine echilibrat, cu aciditate plăcută.
Bourgogne Côtes d'Auxerre e o apelatiune mica (în jur de 200 de hectare), aflată foarte aproape de Chablis și posedând soluri asemănătoare. Povestea spune că vinurile erau preferate de Ludovic al XIV-lea (când suferea de indigestie, ce-i drept; nu că asta i s-ar fi întâmplat rar), dar că regiunea a suferit ulterior, mai mult ca altele, din cauza filoxerei. În fine, producătorul e și el interesant, practicând viticultura biodinamică, dar am să trec direct la vin: un Chardonnay foarte simpatic, cu note de mere albe, flori de câmp și unt, completate gustativ de nuanțe saline și citrice. Dar partea foarte plăcută pentru mine este echilibrul perfect: o combinație de onctuozitate și suplețe, cu aciditate frumoasă, proaspătă fără excese, asta pe lângă mijlocul elegant, bine conturat și postgustul peste medie. N-o fi el foarte diferit, dar totuși nu e Chablis, față de care are probabil un pic mai multă dulceață; acestea fiind zise, mă duc repede să-mi mai torn un pahar și să comand câteva sticle.
Încă mi se pare greu de înțeles de ce Riesling-ul nu este un soi mai popular în frumoasa și periferica noastră țară; singura explicație rațională e că e prea "agresiv" pentru felul în care au fost educate gusturile locale (în special din perspectiva acidității ridicate, dar probabil și aromatic - în partea asta de lume e mai greu să rezonezi cu mirosul de "petrol"). Pe de altă parte, văd cu ochii mei cum numărul de iubitori ai acestui soi incredibil crește de la an la an. Iar exemplarul de azi oferă o oportunitate bună de a mai "converti" niște oameni deschiși la experiențe noi. E un Riesling suculent și plin de energie, "crocant", cu final foarte bine echilibrat între dulceață și aciditate - și de altfel e exact așa de la cap la coadă. Nici prea aromat, nici prea timid, extrem de lin curgător, sec, plin de prospețime, cu un conținut de alcool absolut decent, e excelent pentru o vară care se anunță mai lungă ca niciodată.
Să scăpăm întâi de elefantul din încăpere: acesta este, fără putință de tăgadă, un vin demisec, cel puțin conform legislației românești (dar da, sigur, nu e un vin românesc). În rest e bine echilibrat, intens, persistent, cu taninuri catifelate, aciditate plăcută, și o senzație generală de fruct supracopt, dulceag, nu tocmai străină de vinurile mai sudice ale Italiei, dar în mod cert cu mai multă prospețime: și aromatică, și gustativă. Deci, pe scurt, un foarte bine făcut exemplar din genul "crowd-pleaser".
Pe scurt, un vin alb provensal foarte reușit, făcut în altă paradigmă decât - să zicem - roze-urile acestei zone. Aromatică interesantă, complexă, intensă, cu o ușoară notă rustică bine potrivită în context. Are textură, are aciditate proaspătă și dă senzația de alcătuire foarte solidă, cu mijloc plin și expresiv și final peste medie. Parcă i-a prins bine un pic de aer; sunt convins că nici câțiva ani în beci nu-i vor face deloc rău, dar nu vă speriați: va fi foarte bun și fără toate astea.
Deși e un vin alb liniștit, chestia asta mi-a adus aminte (păstrând proporțiile!) de abordarea șampaniilor "Grandes Marques": un vin foarte bine (și atent) lucrat, fin, cu note de fruct foarte copt, dar și cu multă prospețime, nuanțe citrice, complexitate (ajutată și de folosirea baricului). Apoi gustativ are rotunjime - dar nu exagerat de multă - intensitatea e și ea prezentă, finalu-i lung. Ce să mai, e un vin foarte bine făcut, dar cumva și complet lipsit de asperități. Ceea ce e în general bine: nu va fi nimeni la masă care să-l critice, ba chiar dimpotrivă. Apoi probabil mergeți la sigur și cu sticla, eticheta cu punctajul, etc. Absolut recomandabil (de data asta Luca Maroni, chiar dacă a exagerat, a nimerit binișor calitatea lichidului), dar probabil nu-i pentru "wine geeks", ci pentru cei care vor o alegere cu care să meargă la sigur.
O cava gustoasă, cu arome mai citrice decât majoritatea, ba chiar cu o notă plăcut-nostalgică de bomboane din acelea cu lămâie din vremuri de mult apuse. Deși are multă prospețime, nu face compromisuri la nivel aromatic sau al concentrației: e intensă, cu notele acelea "sudice" amintind de mere lăsate peste iarnă, sau de ierburi aromatice; are și textura foarte onctuoasă, bulele fine și energice, aciditatea peste medie. Mi-a plăcut mult, e clar unul dintre exemplarele reușite importate la noi.
Ei, dragii mosului, știți voi de ce-i spune soiului Pinot Grigio? Nici eu, fiindcă are pielița roz-violacee atunci când e copt (ce-i drept, bate spre gri când nu e perfect copt, iar strugurii în trecut erau greu de copt perfect). "Ramato", apropo, înseamnă "arămiu", culoarea cuprului. În fine, să nu ne pierdem în etimologie, mai ales că avem în față un vin proaspăt, foarte ușor de băut, cu doar 13% alcool (ceea ce a ajuns să fie puțin pentru un roze, mai ales unul care nu-i chiar pal). Aromele prind mai multe laturi ale spectrului, de la citric la fructat și vegetal - lucru de altfel foarte interesant, iar gustul are ceva onctuozitate, rotunjime sau cum vreți să-i spuneți, dar și o aciditate proaspătă, care-l face să curgă fără probleme. Si chiar dacă-i zglobiu și simpatic, are și un aer serios, fără exagerările de zahăr sau aromele de bomboane ale altor roze-uri. Ce să vă mai zic, l-am băut cu sete și cu mare plăcere, ceea ce vă urez și vouă; doar aveți grijă să nu vă așteptați la un roze de tip "bombonică".
Ne dorim ca experienta ta alaturi de noi sa fie una lipsita de dificultati. Daca insa ceva nu functioneaza sau ai vreo recomandare pentru noi, iti stam la dispozitie.
P.S.: 🍷 Don`t drink and type...