Radu Rizea

Pe scurt, ideea ar fi ca acest strugure, Cabernet Franc, este tatal prestigiosului Cabernet Sauvignon si, ca orice tata, se bucura de succesul fiului sau, in timp ce se bucura in tacere, de propria noblete, de fondator de dinastie. Un pic exagerat, dupa mine, daca ne gandim ca un fiu nu inseamna o dinastie, dar foarte aproape de adevar, daca luam in considerare ca, acum cateva secole, Cabernernetul Franc era adevaratul rege al Bordeaux-ului iar, astazi, Cabernetul Sauvignon este cel mai cultivat soi rosu din lume. In rest, vinul este un chilian din Maipo Valley, deci intens, plin de fructe si gemuri, cu nuante la fel de tari de fum si piper, un corp mediu, asa cum ii sta bine soiului, si un gust la fel de intens, destul de complex, in orice caz - foarte lung. Aciditate buna, taninuri integrate, placut si cu, si fara mancare.

Vinurile The Federalist candideaza, in tabloul meu de lucruri suprarealiste legate de vin, la un loc de frunte. De la inimosul strugure „American” care e Zinfandelul, sau faptul ca vinul este „big & bold” pentru ca s-a instalat pe continent cam in vremea in care Alexander Hamilton punea bazele Partidului Federalist, pana la „Hamilton a murit la capatul unei arme fumegande, deci am facut un vin cu nuante de fum” – cam tot ce e legat de comunicarea acestui vin ma depaseste. Sau nu, dar nu vreau sa fiu rau. In schimb, dupa ce deschizi sticla, povestilea astea cam incep sa nu-si mai gaseasca locul: vinul este, clar, un seducator. Și nu unul subtil, ci genul de crossfit-er care recita Shakespeare. Cand te astepti ca totul sa fie la vedere – fructe de padure mature, oleaca de fum si ceva condimente – atunci incepe sa scoata note subtile, ba de gemuri mai uscate, ba o cireasa mica si ascunsa… Iar pe papile, pentru iubitorii de vinuri rosii moderne si intense, este un deliciu. Postgustul mediu spre lung este foarte cald, singura indicatie a alcoolului ridicat (15%), altfel prea bine integrat pentru fi sesizat. De carnuri picante!

Un vin din Bari, mai exact Foggia, adica nu chiar zona de interes a importatorilor obisnuiti. Echivalenta a Languedoc-ului in ultimele decenii de secol XX, regiunea Puglia se lauda mai degraba cu volume mari, preturi mici si calitate inexistenta. Dechiderea noilor piete, presiunea concurentei si alte cele, de gen globalizare, i-au fortat pe multi sa faca abrupt o trecere radicala de la volum la calitate. Evident, cu 97 de puncte puse de un expert recunoscut pe gatul sticlei, vorbim astazi de un vin dintre cele din urma. Altfel spus, puglienii si-au pus soarele la treaba, au investit in soiuri de calitate, cu coacere tarzie si recolte reduse, a scos de la naftalina soiuri ale locului si… uite-asa apucam sa ne bucuram de un vin plin, intens (chiar si la temperaturi mai joase - ce ti-e si cu vremea asta predestinata!), cu nas fructe de padure in prim plan (coacaze, afine), lemn, condimente si cu un gust usor condus de zaharuri, in primele clipe, pentru a se deschide apoi in nuante de dulceata de caise si compot de cirese, la care se adauga, spre final, si nuantele de fructe de padure si fum.

High-five. Aceasta este senzatia pe care o am cand trec prima oara paharul pe sub nas. De parca as fi pus pariu cu un prieten depresiv ca ii gasesc un vin care sa-i puna zambetul pe buze si as fi nimerit din prima. Batem palma razand si stim ca incepe o seara buna. Chiar daca este Gaja, chiar daca este Toscana si chiar daca este iarna, nu avem de-a face aici cu un intelectual profund, complicat, cu fraze kilometrice, care iti incanta si ultima circumvolutiune, ci cu un hedonist care iti propteste zgomotos pe retina imaginea unui Bacchus dansand prin paduri, razand cu gura pana la urechi, cu un nai care nu le permite bacantelelor si satirilor sa se odihneasca vreo clipa. Este o explozie (una elegant-europeana, normal) de fructe si flori, cu samburi de caisa din dulceata si gem de capsuni, cu un strop de iod, piperuri si arome de lemn. Si-a pastrat densitatea specifica zonei, dar a lasat in urma tonurile neguroase, in favoarea luminii si a caldurii. La momentul degustarii, desi fusese aerisit timp de cinci ore, mai avea inca multe de dezvaluit. Sincer, poate e bine sa-l puneti deoparte si sa-l pastrati pentru sfarsitul lui 2019 sau mai tarziu. Eu n-as putea, ca-s pofticios…

Recunosc ca atat Irpinia, ca zona, cat si soiul Aglianico mi-au fost mai degraba straine pana de curand, cele trei-patru etichete raspandite pe mai multi ani nefiind de ajutor in creionarea unui profil. Asa ca am ramas mai degraba suprins de universalitatea expresiei acestui vin, plin de prune uscate, mieji de nuca, stafide, dulceata de cirese amare – gusturi ale copilariei cum mai gasesti prin cupajele de feteasca neagra, merlot si cabernet (puneti struguri regionali in loc de feteasca pentru alte zone decat Sudul Romaniei...). Alcoolul mare (14.5) este bine integrat, dar da o senzatie dulceaga de vin demisec, desi nu e clar cat zahar rezidual are. Gustativ, pleaca de la note afumate spre smochine si curmale, fructe mai degraba negre (dulceata de afine), cu aciditate buna si taninuri aproape topite. Curge bine, bucuros si catifelat, si cam face pofta de mancare. Fiti pregatiti!

Crescut la altitudine (1.350 m), pe un platou aparat de munti, acest Cabernet – frumos de altfel – mi-a starnit cateva nedumeriri. Poate sa fi fost doar sticla mea, pentru ca nu am vazut referiri similare nicaieri dar, daca a fost un accident, ma bucur ca a ajuns la mine. Despre ce e vorba? Despre niste tonuri olfactive secundare de cenusa, de pamant parjolit, regasite apoi in postgustul cu tente mineral-pamantoase, note rare pentru un vin atat de tanar, produs in tancuri de inox (deci nu de la butoaie arse) si care nici macar nu a trecut prin fermentatie malolactica… Ciudat, cum spuneam, dar frumos. In rest, tot ce va assteptati – nas de magiun, dulceata de fructe rosii, condimente, dublat in gust de fructe confiate, fructe de padure un pic deshidratate, piperuri, ba chiar si ceva note florale si tropicale, daca aveti rabdare sa-l aerisiti. Interesant, ca sa nu zic mai mult...