M-am întâlnit cu vinul la începutul anilor 2000, la o degustare. Pe vremea aceea, să primeşti vin gratis într-o cârciumă ţinea mai degrabă de SF decât de vreo acţiune de promovare de zi cu zi, a oricărui producător cu capul pe umeri, din ziua de azi. Ştiu că am rămas cu gura căscată pe tot parcursul degustării, copleşit de revelarea unui univers paralel, care existase prin preajma mea dintotdeauna, dar pe care nu-l zărisem nici măcar din greşeală (văzusem câteva emisiuni de-ale lui Radu Anton Roman dar… cam atât). Ca şi cum ai intra în dulapul bunicii şi te-ai trezi într-o Narnia plină de butoaie şi podgorii. La sfârşitul degustării eram mai mult nervos decât entuziasmat, şi asta pentru că nu înţelegeam cum poate exista o lume atât de mare, de complexă şi de la îndemână, pe care să fi ignorat-o atâta vreme. Iar când am înţeles că nasul mă va sprijini în acest demers şi, mai târziu, când am descoperit munca şi dragostea din spatele fiecărei sticle (ştiu, sună a clişeu, dar nu e!), am ştiut că drumul meu nu se mai poate despărţi de drumul vinului vreodată.
Daca esti aici, stim deja ca iti plac vinurile bune.
Vrei sa povestesti pe site despre pasiunea ta?
Dealul Dorului a inceput sa lucreze de ceva vreme, dar abia de curand au inceput sa se vada si rezultatele. Dupa un Burgund mare care face cinste soiului sau, au tot inceput sa apara vinuri inspirate, iar Maestoso este usor de incadrat in aceasta categorie. Cuvantul de ordine este “echilibru”, fie intre corp si aciditate, fie intre notele florale si cele de fruct, totul este bine pus la locul sau. Nu stim insa cat va dura (desi e clar ca vor veni productii viitoare la fel de reusite), asa ca recomandarea pentru acest vin, ca sa va bucurati de el, este sa-l gustati mai devreme de vara viitoare. Este posibil sa traiasca mult mai mult, insa potentialul cramei nu este inca dezvaluit pe deplin.
Culoarea, de un rosu violaceu intens, care tradeaza tineretea, este oarecum in contraductie cu aromele mature, de cirese negre, dulceata de zmeura si fructe deshidratate, cu ceva accente de smochine si mure. Gustul, insa, pare mai degraba tanar, ba chiar inca insuficient definit, cu un final mai lung si mai complex chiar decat primele senzatii. Cu alte cuvinte, un gust inca in perioada de definire. Taninurile inca active si aciditatea vie subliniaza impresia de tinerete – per total, un vin de zi cu zi numai bun pentru primavara.
Un vin frumusel si bine asezat, nici prea complicat, nici simplu, numai bun pentru invatat, la incepatori, si pentru relaxare, la avansati intr-ale vinului. Arome initiale de cirese si capsuni, printre care incep sa se strecoare fructe negre, condimente si note de butoi de stejar (piper, lemn, tabac), dar cu un parcurs dominat de fruct. Aerisirea aduce cu sine o joaca placuta intre note mature si de tinerete, cat sa mentina interesul treaz. Gust prietenos, bine rotunjit, cu o aciditate jucausa, dar neagresiva, taninuri fine, doar putin reactive, cat sa ma faca sa ma gandesc la o portie de carne la garnita, doar un pic atinsa de fum, sau la niste carnati la barda pregatiti la fel, un strop afumati si uscati.
Chianti-ul mi s-a parut, la inceputul anilor 2000, un vin de omleta. Una cu multa carne si branza, mancata dupa-amiaza. Sau de pizza, nah. Am gasit rar si la preturi nerezonabile Chianti cu potential de invechire, multa vreme, mai degraba am descoperit vinurile la ele acasa sau aduse de prieteni mai plimbareti, Asa ca nu pot decat sa ma bucur sa constat ca aceasta categorie, cu siguranta subreprezentata, incepe de o vreme sa se contureze pe piata si dincolo de vinisorul rustic si fara angajamente, in sticle invelite in paie „de marketing”. Si cel de astazi a contribuit la reparare imaginii deturnate in acei ani – plin de fructe rosii de padure, vesel, dar nu vulgar, cu note de flori uscate si tabac elegante si bine folosite drept condiment, taninuri rotunjite, aciditate de vin tanar, dar cu potential de invechire peste medie (macar 5-10 ani mai poate astepta). De retinut, de gustat si de revenit la el!
Personal, sticla acesta mi-a tras toate semnalele de alarma posibile de dinainte sa o deschid (sticla fancy, dop de ceara, 98 de puncte Maroni si bio, pe deasupra), dar si la deschidere, cu dopul de polimer care imita pluta (si care poate fi, ce-i drept, mai scump decat pluta...). Am descoperit cateva note de fruct care au amutit imediat, asa ca am ales (gratie noului tratament antihipertensiv) calmul si rabdarea in locul descalificarii... Si a / am meritat cateva minute, de relaxare si anticipare, mai ales ca vinul era prea rece pentru un Salento crescut in fiebinteala. Note profunde, de gemuri uscate, pamant bogat, dar uscat, frunze uscate, care cresc incet spre fructe negre mai mici (afine si coacaze, dar mai pricajite), gem de capsuni si dulceata de zmeura. Totul contrazis de un gust exploziv si suculent, complex si aproape alambicat, cu un atac simultan de ceai negru si de fructe proaspete, cu accente de cola amestecate cu senzatii dulci (fie de la zaharurile reziduale, fie de la alcoolul maricel), care se ordoneaza abia spre finalul care se mai linisteste nitel, pe masura ce trece timpul, dominat de fructe proaspete si nuante prajite de paine, alune, seminte si boabe de cacao. Un vin mult peste pretul cerut, care poate sa intrige, sa provoace conversatii, de apreciat macar pentru haosul sau intern, original si imprevizibil.
Arome clasice de ciocolata neagra, tabac, condimente lemnoase care, dupa aerare, lasa la iveala prune uscate, visine, dulceata de capsuni si lemn proaspa taiat. Un pic matur pentru varsta lui, olfactiv, dar isi tradeaza tineretea de la prima inghititura. Departe de vechiul stil extractiv si gemos, este mai degraba suplu (aproape subtiratic pentru un Primitivo), cu fruct proaspat, usor picant, cu atat mai potrivit pentru vremea de afara si zilele de sarbatorit din aceasta perioada. Ca doar nu vrea nimeni sa se sature de la primul pahar, nu?
Vin proaspat si stralucitor, cu arome intense si destul de verzi (ardei gras, iarba verde, si cosita proaspat, si necosita, sic), bine punctate de note florale si de ceva fructe de livada albe sau nu foarte coapte (piersici, mere verzi). Gustul este surprinzator de bine rotunjit, cu o aciditate bine balansata, lung, cu note finale de fructe – mere, pere, ba chiar si un strop de gutui. Rezista bine si dupa ce se incalzeste peste 14-15 grade, capatand tuse tonice spre final.
Desi m-am ferit o vreme de ideea de prosecco rose, aparent nu aveam de ce sa ma tem. Pana la urma, si ce daca nu e facut din struguri Glera? Au oamenii de acolo suficienta experienta cu spumantele cat sa nu o dea in bara, nu? Corect – nu e cazul sa aveti vreo ezitare la spumantul de fata, este la fel de racoritor si de buna dispozitie ca orice echivalent din struguri albi. Bine, aromele bat mai mult spre cirese, cirese albe, un pic de piper si ceva alcalin (in lipsa de alt descriptor), cu nuante pamantoase, ceea ce ma face sa suspectez un pic de Pinot Noir in ansamblu. Per total, nu departe de un Prosecco clasic, doar ceva mai fructat, mai rotund si mai... roz, nah. Vesel, oricum, si bun toata ziua, mai ales in vacante.
Langustina sau homar fara clesti, ce-o fi si aragosta asta in italiana - ca azi n-am nici una, nici alta – dar e clar ca Aragosta este un spumant care cere de mancare. Nu prin alcool, care este bine moderat (11,5%), ci prin aciditatea supervivace, care face orice bautor de bere sau spritz sa isi reevalueze valorile. Vinul e mai mult decat placut, e viu, mai corpolent decat media spumantelor si cumva greu de plasat gastronomic. Adica ar merge bine si la un peste mai grasut (crap maricel, de balta), si la niste pui de balta cu sos hollandaise, si la chestii de carne alba fripte doar un pic, pe gratar. Nu cred ca sunt singurul caruia al doilea pahar i-a facut foame...
Inainte sa vad din ce strugure se revendica vinul de fata, ma entuziasmasem la gandul unor “soot spirits” din Spirited Away al lui Miyazaki, eticheta fiind o trimitere (sper eu) destul de directa la ghemotoacele de funingine ale filmului. Un minut mai tarziu, cand am vazut soiul de pe eticheta, oarecum oficial catalogat ca fiind cel mai vechi soi pastrat neschimbat al lumii, m-am entuziasmat inca odata. Apoi am citit contraeticheta, unde se povesteste despre motivele cupajarii cu Chardonnay, si m-am dezumflat. Si de aceea, prieteni, nu se judeca nici o carte dupa coperta. Daca va plac vinurile aromate (tamaioase, muscaturi etc), fractia de Chardonnay de aici este pusa doar cat sa nu devina vinul exagerat de aromat. Florile de camp, salcamul si socul sunt la locul lor, aromatic, mai apoi, in gust mai rasar si fructe de livada bine coapte – mere verzi, pere, gutui -, iar finalul este lung, citric, proaspat si ireprosabil pentru acest stil de vin. Inca odata, daca va plac vinurile aromate, acesta este perfect pentru un final vesel de vara.
Personal, cred ca Tresor este inca o dovada a zicalei „cava este un spumant ca in Champagne, la bani de Prosecco”. Nascut in 2018 din consacrata treime Xarel-lo, Macabeo si Parellada, maturat pe drojdii minim 3 ani si ajuns in pahar, cumva miraculos, inca extrem de proaspat. Note dominante de citrice (pomelo, coaja de lamaie), mere verzi dulci si nelipsitele accente de patiserie. Gust proaspat, plin de viata si de pofta de viata – e bun si de savurat linistit, eventual la o salata de fructe de mare, dar e si mai bun de impartit, cu muzica data tare, in pasi de dans.
Un rosu american asa cum va asteptati – plin de forta, corpolent, extractiv, mai putin gemos decat ar spune cei cinci ani trecuti de la nastere, cu multe fructe rosii si negre (mure, dude, prune uscate, capsuni si cirese negre), bine invelite intr-un strat consistent de fum, lemn, tabac si ceva piele. Per total, nu e chiar un vin de vara dar, sa fim sinceri, abia asteptam cu totii sa ne ascundem intr-un loc umbrit si racoros, unde sa ne bucuram de o halca serioase de carne. Iar acesta este vinul potrivit pentru asa ceva.
Ne dorim ca experienta ta alaturi de noi sa fie una lipsita de dificultati. Daca insa ceva nu functioneaza sau ai vreo recomandare pentru noi, iti stam la dispozitie.
P.S.: 🍷 Don`t drink and type...